Despre carte: an / „Bine, Doamne, că fiecare are limba lui, propria vorbă liniștită, liniștitoare. Și piatra o are, și copacul și acel fir de iarbă de acolo care se leagănă fără teamă peste stâncă, deasupra buclelor albe ale valurilor. Până și praful, care se ridică ca un nor auriu pe terenul de joacă, lângă stâlpii porții de piatră, vorbește abia auzit cu buzele fierbinți și înțepătoare. Trebuie doar să asculți și să înțelegi. Dacă vă așezați urechea sensibilă pe piatra din apropierea băii - o piatră atât de groasă, neagră cu vene gri ... - și o mângâi de-a lungul ridurilor de o sută de ani, va toarce imediat, tusind praful din crăpăturile adânci - ei tulbură somnul, aici este publicul, de la Dumnezeu!..»